Irak: cine trage?

Poate arestarea lui Saddam Hussein să uşureze misiunea celor ce încearcă să afle cine, anume, se ascunde în spatele atacurilor îndreptate împotriva trupelor americane şi aliaţilor acestora staţionaţi în Irak? Generalul John Abizaid, şef al Comandamentului Central al Statelor Unite, crede că da, mai ales că, spre deosebire de alte voci din interiorul cercurilor militare americane, este convins că nu terorişti străini sau mercenari sunt cei ce împrăştie teroarea în Irak - ci chiar irakieni. Între timp le-a devenit limpede şi americanilor cine sunt şi de unde provin aceşti adversari aparent nevăzuţi: sunt eşalonul de mijloc al fostului partid Baas, alungat de la putere odată cu răsturnarea regimului Saddam Hussein. Oameni care şi-au pierdut relaţiile şi poziţiile dar speră să revină, într-o bună zi, înapoi, la putere. O speranţă ce începe să se stingă odată cu arestarea lui Saddam Hussein. Rolul lui Saddam în rezistenţa irakiană, căreia americanii îi spun "răscoală", nu a fost prea mare. Fie şi doar pentru a-l feri pe ex- dictatorul fugar de urmăritorii săi. Mulţi dintre supuşii fostului preşedinte au crezut suficient de mult în Saddam pentru a duce, în numele său, această bătălie - chiar şi convinşi că sunt puţine şanse de a o cîştiga. Generalul Abizaid estimează la circa 5000 numărul acestor rebeli. Dar nu numărul lor este cel care contează, ci faptul că lipseau informaţiile despre aceşti luptători. Altfel, se răspundea cu măsura potrivită şi mult incidente nu ar mai fi avut loc. Între timp, strategia militarilor şi culegătorilor de informaţii din tabăra americană s-a modificat - iar rezultatele încep să se facă resimţite. Cîteva zeci de persoane, care au participat la organizarea unora dintre atacurile anti-aliate, au fost arestate; şi nu este exclus ca unul dintre aceşti arestaţi să-l fi "turnat" pe Saddam. Dar nu doar membrii partidului Baas sunt soldaţii rebeliuinii. Aceştia sunt, pînă la urmă, cei mai uşor de capturat. Exista o structură de partid care, probabil, a continuat să funcţioneze şi în subterane. Mult mai dificil este de luptat împotriva celor care se organizează ad-hoc şi pornesc la luptă cu motive dintre cele mai variate. Sunt, pe de o parte, suniţii, care nu pot să accepte că pierd controlul în faţa majorităţii şiite a populaţiei. Mai sunt, apoi, foştii angajaţi ai armatei, care şi-au pierdut, între timp, locurile de muncă şi luptă din frustrare. Nu îi putem omite nici pe cei deranjaţi peste măsură de ignoranţa şi aroganţa trupelor americane. Şi, da, desigur, există şi acei terorşti străini, despre care Washingtonul a tot vorbit în ultima vreme, fără a putea oferi dovezi clare de existenţă. În fapt, de la căderea lui Saddam, în haosul tranziţiei, mulţi terorişti politici de diferite culori s-au îngrămădit înspre Irak - aici pot să dea piept direct cu marele şi comunul inamic: Statele Unite.