„...ogma” lui Mihai Țărnă. Filmul unui gol existențial

Premiera filmului a avut loc marți, 15 august 2023, la Chișinău, în incinta „Teatrului fără nume” (găzduit de complexul Ginta latină). A fost proiectat în fața unui public oarecum specializat: scriitori, jurnaliști, oameni de teatru și cinema, dar și fețe bisericești. Un eveniment urmat de o dezbatere „la cald”.

Denumirea filmului se cere descifrată. Este „dogma” fără „d”, după cum și numele protagoniștilor sunt lipsite de prima literă, pentru a exprima o lipsă, o insuficiență onomastică și existențială, a precizat Mihai Țărnă la premieră. De ce? Ușor de intuit. Basarabenii suferă de o integritate fisurată, compromisă, sunt incompleți, n-au reușit sau n-au fost lăsați să-și împlinească năzuințele.

Comunitatea damnată

„...ogma” este un film-parabolă despre o comunitate proscrisă, care încearcă să supraviețuiască în mijlocul unei secete pârjolitoare (cum avem și noi la acest sfârșit de august în Moldova). Oameni istoviți, înfometați, fețe pământii și supuse. Țoalele din pânză de sac de pe ei sunt niște zdrențe... Își târșesc picioarele pe ulițe suflate de un vânt aspru, ridicând nori de praf și tufe de scaieți. Case de lut și stuf ce stau să se prăbușească, fântâni secate, garduri putrede, năpădite de ierburi uscate... Toate te duc la gândul unei povești din vremuri biblice, ancestrale, dar sugerează și foametea din anii ‘46-‘47 din Basarabia, organizată de regimul sovietic, care a măturat podurile moldovenilor de ultimele semințe de grâu și porumb, condamnându-i la moarte prin inaniție. Există mărturii documentate că în acei ani am avut și cazuri de canibalism. Oroarea în stare pură.

„...ogma” mi-a mai dat o asociere: deportații din câmpia Bărăganului, din anii ‘50, acolo unde i-a dus regimul comunist din România, la sute de kilometri de orice localitate populată. Niște excluși, lipsiți de dreptul și posibilitatea să comunice cu restul umanității rămase dincolo de linia orizontului. Obligați să o ia de la capăt, să-și sape bordeie, să-și caute de hrană, să fie primii oameni într-un ținut părăsit de Dumnezeu – a se vedea nuvela Anei Blandiana „Proiecte de trecut”(1982). O insulă a condamnaților în mijlocul unei câmpii nesfârșite.

„...ogma” a fost filmat în doar 17 zile, într-un sat din raionul Hâncești, care nu a avut nevoie de o recuzită specială: totul se găsea la fața locului. Exodul (care durează de 32 de ani, ar mai fi opt până la Țara Făgăduinței) a transformat numeroase sate basarabene în așezări fantomatice.

O poveste de când lumea

Un cuplu originar: ...Arbat (prescurtat de la „Bărbat”), soția sa ...Meia (prescurtat de la Femeia) și copilul lor, Ler. Scormonesc în țărână în căutare de rădăcini comestibile. În lipsă de ceva mai bun, ajung să împartă cu vecinii chiar și un șobolan fript la cină. Familia și ceilalți săteni au totuși un „binefăcător”. E demonul Asfint. Arătos, cu mustăcioară și pălărie pe cap, îi ispitește cu un cartof, c-un măr sau cu niște pomușoare (boabe de strugure) pe care le scoate din buzunar. Niciodată prea mult, darurile lui sunt pe potriva condiției umile a membrilor comunității. Arbat simte asta, simte că altruismul lui Asfint are un preț, că nu e un lucru „curat” și ezită să-i accepte „ajutorul social”.

La un moment dat, în casa lor mai apare un locatar. Un tânăr hoinar pe nume Cer sau „Ce”... cum își spune el, la fel de incomplet. Nu vorbește, zâmbește mereu, se joacă cu copiii, figura lui emană bunătate și inocență. Toată lumea îl place, deși îl găsește cam ciudat, prezența lui instituie echilibru, descrețește frunțile, aduce lumină și speranță în sufletele chinuite. Odată cu Cer își face apariția și un cal alb mare, care aleargă maiestuos pe ulițele satului. Și lui, acestui minunat patruped, pare să-i lipsească ceva – cornul. E un inorog fără corn, dar prezența lui are aceeași semnificație: vindecă, purifică, aduce alinare, te face să visezi frumos, te mută într-un basm.

Cer și splendidul cal alb sunt vestitorii bucuriei, ai zilelor mănoase pe care Iahve s-a hotărât în cele din urmă să le dăruiască mult-pătimiților săi copii. O ploaie izbăvitoare pune capăt secetei, natura renaște, comunitatea e salvată. Oamenii își repară casele, își ridică zăplazurile căzute, coșarele se umplu de roadele pământului – e vremea „celor șapte vaci grase”.

Cel mai favorizat de mana cerească e Arbat, omul care s-a căit în fața icoanei mamei sale în vechea biserică a satului. Ograda, cămara, prispa casei lui s-au umplut de saci de grâne, fructe și legume, de faguri de miere și flori de leac. Cer, mesagerul lui Dumnezeu, se bucură împreună cu ei.

Fericirea nu ține mult. Dacă suferința îi apropie pe oameni, belșugul îi desparte. Egoismul celui care are mai mult decât ceilalți răbufnește irepresibil. Arbat le cere consătenilor săi să nu-i mai calce bătătura, să nu mai umble cu cerșitul și împrumutatul, îi trimite la muncă, să nu-și imagineze că le va fi el eternul ajutor. Reapare în scenă demonul ispititor: discordia, dușmănia, pizma, lăcomia, răzbunarea sunt metehne din care-și trage puterea. Asfint nu permite materializarea unei utopii a binelui, frumosului și dreptății. Nu pentru asta s-a revoltat, orgoliul său își cere tainul.

Liantul uman se destramă. O furtună năprasnică se abate peste așezare. Calul cel alb – inorogul fără corn – părăsește satul. Dispare și Cer, alungat din casa căreia i-a adus fericirea și împlinirea. Copilul se agață de el, dar este îndepărtat cu forță de maică-sa. Instigat de ispititor, care-i dă un cartuș pentru a-și desăvârși lucrarea, la fel cum, altă dată, pe timp de secetă, încerca să-i cumpere sufletul cu te miri ce resturi de mâncare, Arbat îl caută pe Cer prin pădurea întunecoasă și trage cu arma după el. Dar spiritul nobil nu moare, noul Înger este Ler, copilul familiei damnate, e șansa lor de răscumpărare.

Premoniții, înțelesuri, realizare artistică

Textul pe care-l citiți nu este chiar o cronică de film. Adună impresii personale, citează explicațiile regizorului Mihai Țărnă de la premieră (influențând oarecum receptarea filmului) și consemnează... o altă lipsă decât litera de început din numele unor personaje.

Vorbesc de absența lui Cer... dispărut nu doar în film, dar și din viața de dincolo de ecran: tânărul actor Ștefan Bouroșu, mort în circumstanțe neclare, la numai 32 de ani, în ianuarie 2023. A fost un rol premonitoriu. Nu a apucat să vadă filmul în care a jucat. Chipul său angelic are un halo tragic, cearcănele lui, de spirit bun și generos, trădat de comunitatea pe care a iubit-o, sunt cearcănele noastre, ale celor care-l privim din postumitatea sa și ne întrebăm: Noi unde-am fost? Noi ce-am făcut?

Nicu Țărnă, demonul Asfint, care schimbă partide cu Cer (azi câștigă unul, mâine celălalt), creează un contrast convingător, prin chipul lui și modul de a opera – insidios, cinic, viclean –, între cele două forțe care guvernează lumea: binele și răul.

Arbat – Grigore Bechet, Meia – Cornelia Carețchi ilustrează meandrele unor destine umane greu încercate de suferințe și ispite. Dar oare orice suferință înnobilează, orice ispită duce la pierzanie? Nu cred că există un răspuns univoc la aceste întrebări.

Excepțională muzica lui Marian Ungur.

Mihai Țărnă ar fi putut face un film mut, alb-negru, ca un eseu filosofic, mai ales că „tăcerile semnificante” sunt meseria sa. Ar fi fost de ajuns. Mesajul „...ogmei” are forță de pătrundere, imaginea are o expresivitate copleșitoare. Un film de văzut, de discutat, de pus în balanță. De examinat nu doar prin prisma moralei creștine, ci a alegerii pe care o facem în fiece moment al vieții noastre.