Pașaportul: carnețel pentru libertate?

Fotografii biometrice, coduri de bare, holograme, microcipuri: pașaportul de călătorie a ajuns astăzi, fără îndoială, un dispozitiv de tehnologie avansată. Deschide porți către lumi ce rămân închise dacă nu ai documentul potrivit.   

Începuturile pașaportului 

Ceva asemănător unui document de călătorie este cunoscut încă din secolul al XIV-lea. La acea vreme, ciuma facea ravagii în Europa iar orașe precum Veneția căutau soluții pentru a controla boala. Așa a luat naștere scrisoarea de ciumă – un certificat ce trebuia prezentat de călători la intrarea în capitala Serenissimei Republici. Cei ce veneau dintr-o regiune afectată de ciumă nu avea acces în orașul din lagună.   

În acea vreme, documentul de călătorie nu era legat de cetățenie ci de locul de reședință. Asocierea dintre naționalitate și pașaport a apărut mai târziu, în secolul al XX-lea.  

Introducerea pașapoartelor uniforme   

La începutul secolului trecut, nou înființatei Ligi a Națiunilor (care a precedat Organizaţia Națiunilor Unite) i-a fost dată sarcina de a elabora prototipul unui document standard global, imediat după Primul Război Mondial. Pașapoartele, așa cum le cunoaștem astăzi există doar de aproximativ 100 de ani, spune Hermine Diebolt, de la Biblioteca și Arhivele Națiunilor Unite din orașul elvețian Geneva. 

Liga Națiunilor, înființată în 1920, avea scopul de a veghea asupra păcii convenite la capătul primei mari conflagrații globale. Vechile imperii coloniale se prăbușiseră, lăsând locul unor noi state naționale. În timpul războiului, multe persoane strămutate aveau doar documente locale pentru a-și dovedi identitatea. În timpul războiului, Germania, Franța, Regatul Unit sau Italia cereau persoanelor din țări inamice documente oficiale de identificare.  

După 1918, când mulți oameni fugeau din calea noilor granițe, oficialii de frontieră au avut dificultăți în a verifica numeroasele documente de călătorie de tipuri diferite. Era greu de spus dacă un pașaport era real sau nu. Prin urmare, a trebuit găsită o soluție.  

În anul înființări sale, 1920, Liga Națiunilor a convocat lideri mondiali la Paris pentru a negocia reglementări uniforme în formatul documentelor de călătorie. S-a decis ca pașapoartele să arate la fel peste tot și să conțină aceleași informații. Urmau să măsoare 15,5 pe 10,5 centimetri, să aibă 32 de pagini și să poarte pe copertă numele țării și stema. Acest format este folosit și astăzi.  

Pașaportul, o povară  

Noul document a fost întâmpinat cu circumspecție. Pașaportul, spuneau criticii, servește mai puțin libertății călătorilor și mai mult controlului lor. "Unii șefi de stat și de guvern au preferat ca totul să rămână cum era înainte, când te puteai deplasa liber, fără documente. Pașaportul era, de asemenea, foarte nepopular în rândul publicului și al presei. Oamenii credeau că noile permise le restricționează libertatea și le invadează intimitatea. Pașaportul a implicat, de asemenea, multă birocrație și efort”, precizează Hermine Diebolt.   

Un articol publicat în 1926 de New York Times prelua un termen introdus câțiva ani mai devreme de revista The Nation și califica actul de identitate internațională drept ”noisance”, o povară, și deplângea ”sistemul greoi, împovărător şi obstacol în calea liberei interacțiuni dintre naţiuni”.  

Era, însă, deja prea târziu, membrii Ligii Națiunilor nu reușiseră să cădă de acord cu privire la o lume fără controale la frontieră și fără pașapoarte.  

Pașaportul modern și inegalitatea globală 

Până în prezent, pașaportul, un carnețel de hârtii, poate avea un impact major asupra vieții unei persoane. Cetățenia determină unde i se permite cuiva să călătorească sau să se așeze. În funcție de țara de origine, un pașaport poate oferi purtătorului său privilegii sau îi poate provoca disperare.  

Clasamentul pașapoartelor le ierarhizează în funcție de numărul de țări ce pot fi vizitate de titular fără viză. Potrivit Global Passport Power Rank 2024, bogatul stat petrolier Emiratele Arabe Unite se află pe primul loc, cu 133 de țări în care accesul titularului se face fără viză și 47 cu viza obținută la ghișeul de intrare în țară. Persoanele cu pașapoarte siriene au experiența opusă - 158 de state le cer viză. România, cu 123 de intrări libere și 51 de vize obținute pe loc, la sosirea la destinație, se află într-un grup de state alături de Marea Britanie, Canada, Bulgaria sau Australia, cu un total de 174 de granițe deschise.  

Un alt clasament, Henley Passport Index, plasează pe primul loc Singapore, urmat îndeaproape de Franța și Germania. România se află, în această ierarhie, pe poziția a 15-a.  

Aproximativ zece milioane de oameni din lume sunt apatrizi - nu au nici cetățenie, nici pașaport. Un motiv ar putea fi discriminarea grupurilor etnice. Potrivit Institutului nord-american pentru Diplomație și Drepturile Omului, aproximativ 70% dintre membrii comunității roma și sinti din Germania sunt apatrizi.  

Pașapoartele sunt printre cele mai căutate articole comerciale. Și nu este vorba doar despre piața neagră a traficului de documente. Unele țări și-au deschis voluntar granițele pentru străinii generoși. Insula mediteraneană Cipru, de exemplu, a început să ofere pașapoarte și vize ”de aur” după criza economică din 2013.  

Vânzarea pașapoartelor a fost o afacere profitabilă pentru Cipru - până când rapoartele critice ale televiziunii au dezvăluit că politicieni de rang înalt au fost implicați în diverse mașinațiuni. Practica ”pașapoartelor de aur” a fost întreruptă oficial.  

Puteți afla mai multe despre subiectul pașapoartelor în episodul de podcast „Don’t Drink the Milk: The curious history of things”, produs de Charli Shield, Rachel Stewart și Sam Baker. Ce este Pașaportul Nansen, de ce este atât de ușor de cumpărat cetățenia Republicii Vevčani și multe altele: podcastul în limba engleză poate fi ascultat pe pagina noastră de web sau pe orice platformă de podcast.