Tentativă de aplanare a tensiunilor din cadrul PNL

Nu ştim care este oferta lui Theodor Stolojan. Ştim că ea există, toată lumea cu acces la microfon din tabăra naţional-liberalilor vorbeşte despre ea dar nimeni nu s-a încumetat să lămurească opinia publică despre cum, anume, şi-a ofertat premierul marilor salvări naţionale partidul. În fapt, este o afacere internă a formaţiunii premierului, nu ne priveşte şi nu ne afectează bucătăria liberală. A spus-o şi premierul Călin Popescu Tăriceanu: e nevoie de linişte pentru că, apoi, treburile se vor rezolva “strict în interiorul partidului”, numai “în cadrul organismelor statutare”. Şi, totuşi, colateral, zbuciumul PNL loveşte în fiecare dintre plătitorii români de impozite.

Ziua premierului ar trebui, cu siguranţă, să fie mai lungă. Inundaţii, remaniere guvernamentală, disensiunile cu preşedintele Traian Băsescu, nelinişti în partid, accelerarea reformei, legile integrării şi, implicit, administrarea imaginii şifonate a României printre membrii juriului preconizatei aderări la Uniunea Europeană sunt prea multe sarcini pentru un singur om având în preajma sa nu doar locotenenţi de valoare. Se vorbeşte, în cercuri apropiate grupării liberale, despre modelul Gerhard Schroeder. Când situaţia de criză din Germania a început să-l depăşească, şeful Executivului federal a convocat o reuniune de urgenţă a Partidului Social-Democrat şi a predat cârma partidului unui coleg de nădejde. Raportându-i, însă, la cei doi premieri, Franz Müntefering, actualul lider al grupării de centru-stânga, nu este Theodor Stolojan. Actualul consilier prezidenţial a venit, de unul singur sau, eventual, chemat de câţiva nemulţumiţi, la partid, aducând cu sine un capital politic propriu, independent de formaţiunea la care este afiliat. Pe Stolojan nu l-a chemat Tăriceanu. În fapt, Stolojan este, pentru liberalii români, mai degrabă ceea ce Ion Iliescu reprezintă pentru fosta Putere. Un fel de stat în stat.

Au existat, în ultimii ani, voci care nu au contenit în a-l contesta pe Stolojan. Ba că nu are ce căuta în gruparea liberală după ce a jucat rolul pionului de sacrificiu pe tabla de şah politic a primului preşedinte post-decembrist al României, pe care a şi recunoscut, cândva, că îl admiră; că nu poate guverna după metode liberale de vreme ce în perioada în care a fost premier a recurs la măsuri cel puţin social-democrate; că şi-a erodat imaginea abandonând Alianţa D.A. aproape la fel ca şi fostul preşedinte CDR-ist Emil Constantinescu; că, în perioada din urmă, din fotoliul de consilier prezidenţial, s-a apropiat prea mult de şeful statului, ignorându-şi complet partidul. Experienţa politică şi administrativă a lui Stolojan se ridică, fără “doar” şi “poate”, peste ceea ce au demonstrat, în ultimii ani, majoritatea celor chemaţi să facă România funcţională. Dincolo de această evidenţă, însă, rămâne un semn de întrebare: dacă PNL ar decide separarea prerogativelor de şef de Guvern de cele de şef de partid iar Theodor Stolojan ar fi instalat patriarh al formaţiunii, cât sprijin parlamentar va mai avea Executivul Tăriceanu?

S-ar putea, însă, ca, asemeni tumultului generat de demisia premierului, şi fierberile din sânul PNL să se stingă.